25.06.1882 – 28.06.1942

Pentru tine, patrie a strămoșilor mei,
Nu m-aș lipsi de nimic în lume.
Aș cânta pentru ca toți să audă destinul tău,
Aș construi palate pe cimitirele tale.

Așa începe una dintre mărturisirile de dragoste față de patria natală a poetei, scriitoarei, dramaturgului Yanka Kupala – unul dintre fondatorilor literaturii belaruse. Familia sa locuiește în micul sat Vyazinka, regiunea Minsk. După moartea tatălui său, tânărul de 20 de ani s-a angajat la n munca pe câmp pentru a-și hrăni cei dragi. Dar poezia era în el și a început să publice primele sale poezii. În momentul în care a intrat la Biblioteca privată a”Cunoaștere” (1908) din orașul Vilno a schimbat mai multe profesii – profesor particular, scrib, lucrător într-o cramă. În anul 1909 a plecat la Sankt Petersburg, unde timp de 4 ani a primit o educație mai sistematică, iar după participarea sa la Primul Război Mondial a devenit student la Universitatea Shanyavsky din Moscova. Zece ani mai târziu, s-a stabilit la Minsk, unde a trăit până la începutul războiului din 1941, când marea evacuare l-a trimis la Moscova. În tot acest timp a creat poezie, proză și dramaturgie. A fost fascinat de temele prezentului social.

Janka Kupala este autorul a numeroase colecții de poezie, printre care „Cântec etern” (1910), „Calea vieții” (1913) și „Din inimă” (1940). A scris comedia „Pavlinka” (1912), piesa de teatru „Gineri” (1913), poemul „Participarea lui Taras” (1939), etc. A tradus în belarusă „Cuvântul regimentului lui Igor” (1919), lucrări de Pușkin, Șevcenko, Krîlov, Mickiewicz și alți autori europeni. Kupala a fost primul dintre compatrioții săi căruia i s-a acordat titlul de „Poet al poporului din Belarus”. La fel ca poeții generației anterioare, inclusiv Ivan Vazov al nostru, Yanka Kupala și-a lăsat testamentul în „Cântecul meu”:

Cântecul meu nu caută o posesie,
onoarea sa nu este înlocuită de bani.
Vrea ca ea să rămână în țara ei natală,
să fie un tovarăș al oamenilor buni.

* Monumentul lui Yanka Kupala a fost creat de șeful departamentului de sculptură al Academiei de Stat de Arte din Belarus, prof. Vladimir Slobodchikov. Absolvent al Academiei în 1975, fiind student al lui A. Anikeychik și G. I. Muromtsev. „Copiii se joacă” (Minsk, 1982), „Celor căzuți pentru camarazii lor” (Bobruisk, 1997), „Cernobîl” (Oberkirchen, Germania, 2000), „Sensul timpului” (Fuzhou, China), „Lună plină” (Dubai, 2004), „Clopotul-Nabat” (Svetlogosrk, 2005), memorialul „Copiii războiului” (Mogilev, 2010), Memorialul Alexey II de la Minsk (2012) și multe altele. Lucrările sale se află în galerii și colecții private din Belarus, Rusia, Europa, SUA, China. Slobodchikov este membru de onoare al Academiei Ruse de Arte (2008). Este, de asemenea, membru al Societății Regale a Sculptorilor Britanici (2009) Artist de onoare al Belarusului (2011). Este laureat al unor ordine, medalii și alte onorări de stat.