(25.4.1962 – 4.12.1979)
„Câteodată sunt albă și bună. // Cât de rar mi se întâmplă să fiu albă!…”, mărturisește o fată care rămâne la 17 ani, în poezia sa „Bunătate”. Ei o numesc pe Petya Dubarova „cel mai mare talent poetic al literaturii bulgare contemporane”. Cu cele peste 200 de poezii, impresii, povestiri, traduceri scrise în anii de școală, o excelentă elevă de la școala de limbi străine din Burgas își declară extraordinarele capacități creative, întrerupte în mod ridicol tocmai când începeau să primească recunoaștere. De fapt, Petya compune poezii încă de când știa să vorbească. Mama ei a crezut că fetița de 2 ani repeta cuvintele vreunei rime de la grădiniță, dar când o întreabă de la cine le-a învățat, micuța răspunde: „De la mine”. Maria Dubarova, profesoară de literatură, este, de asemenea, cel mai mare sprijin al fiicei sale talentate. Ea trimite poezii ale fetei de 9-10 ani la revista ” Septembriști „, unde sunt primele lor publicații. Când Petya împlinește 12 ani, i-au recomandat să publice deja în revistă. „Rodna Rech” și „Srednoshkolsko zname (Drapelul școlii) „, deoarece lucrările ei nu semănau cu cele scrise de un copil. Editorii au scotocit prin cărți și reviste pentru a vedea dacă nu cumva au fost copiate de undeva. Nici măcar profesoara ei nu crede că a scris versurile pe care le citește ca fiind ale ei: „Nu poți fi atât de talentată!”.
Cu toate acestea, doi poeți o cred. Grigor Lenkov și concetățeanul ei Hristo Fotev își dau seama că sunt martorii unui fenomen extraordinar. Talentul lui Petya îi captivează și pe alți artiști bulgari. După moartea ei, poetul Veselin Andreev a scris „Sonata pentru Petya Dubarova”. La fel ca mulți alți poeți de renume mondial care nu au fost înțeleși de timpul și mediul lor, fata vioaie și nebună, îndrăgostită de marea și de orașul natal Burgas, a ales să părăsească lumea, recunoscând: „Nu vreau să trăiesc în orbire…”.
Rămân poemele ei, multe dintre ele s-a transformat în cântece. Elevii de clasa a treia studiază „Marea”, de Petya în vârstă de 10 ani, iar cei de clasa a XII-a studiază „Dedicația”, pentru Prima dragoste. La doar 15 ani, poeta și-a lăsat și epigraful ei, știind că lumea nu o va pierde:
Aș vrea, de îndată ce mor obosită,
el – soarele – cu mine să nu se răcească,
Iar strălucirea precum sângele meu roșu
să strălucească peste pământuri și peste grădini.
Pentru a zbura între oameni fericiți,
despre el și mine să le povestească
și voi trăi, voi trăi veșnic,
deoarece soarele meu nu va apune.
*Monumentul Petya Dubarova a fost creat de mâna sensibilă și feminină a artistei Snezhanka Stoyanova. Ea este absolventă a Școlii de Artă „Tsanko Lavrenov” din Plovdiv, masterandă în sculptură la Academia Națională de Arte în clasa prof.Dimitar Boykov Mai târziu a absolvit și Scenografia de operă și balet la această academie, s-a specializat în art-terapie la Moscova în clasa prof. Vladimir N. Nikitin. În anul 2018 și-a susținut teza de doctorat „Psihologia artei, educația artistică și disciplinele de învățământ general” la Academia Națională de Arte sub îndrumarea profesoarei. Pravda Spasova. Lucrează în domeniul sculpturii, instalației, picturii, caligrafiei, designului de carte. A susținut sesiuni de grup de psihanaliză și autodezvoltare, terapie prin artă în Plovdiv și în cadrul unor cursuri deschise de masterclass în cadrul cursului prof. Nikitin la Moscova. Are o practică privată ca profesor de desen, pictură și sculptură. Interesele sale în diverse domenii estetice, psihologice, sociale și educaționale se manifestă în publicațiile sale științifice.
De la începutul anilor 1990, Snezhanka Stoyanova participa la numeroase expoziții generale. Este membră a Uniunii artiștilor bulgari. A obținut premii pentru participarea la concursuri. Lucrările ei se află în colecții private din Bulgaria, Germania, Rusia, Lituania, Republica Cehă, Franța etc.
